Goală puşcă…

Ador Ikea, ador faptul că trebuie să-ţi faci totul singur, de la a-ţi căra mâncare la locul de îngurcitare până la a-şi asambla singur mobila (asta în limita posibilităţilor unei femei ca mine ).

Ei bine, plimbându-mă astăzi pe acolo văd o tanti grasă cu un copil (guess how..) tot gras. Îşi înşiră cele 5 farfurii pe ditamai masa şi se apucă de înfulecat.  Eu o priveam de la o depărtare care îmi permitea să văd ce se întâmpla şi sub masă. Deci o privesc: crăcanată ca un bărbat  (cred că din cauza grăsimii nu-şi putea apropia picioarele), cu tricoul ridicat deasupra hălcii de carne numită “abdomen”, cu ţâţele pe masă.

Nuuu, asta nu mă deranja deloc. M-a deranjat atitudinea de la final: au pus toate farfuriile în căruciorul acela special şi l-au lăsat să zacă acolo. Degeaba, românul tot român e!!! Mai rău e că nu ea a lăsat căruţul să zacă acolo, ci copilul. Cel de la care ar trebui să pornească schimbarea. Dacă nu e educaţie, nu e nici schimbare! Nu e nici viitor! Haideţi oameni buni, dacă noi suntem prea comozi să ne schimbăm, măcar pe copii să-i învăţăm.

Chestia îmbucurătoare este că măcar noi, tinerii, suntem dispuşi la schimbare, dispuşi să adoptăm nişte reguli care să ne uşureze tuturor viaţa.

Pentru o viaţă mai bună, haideţi să devenim mai eco şi mai civilizaţi.

Susţin: Mai mult verde

Îmi amintesc şi acum, după aproape 8 ani, noaptea aceea caldă de vară. În depărtare se auzeau greierii, sunteul meu magic şi preferat, iar vântul lin ne aducea parfumul verii. Era chiar în faţa mea, îi vedeam ochii de-un verde azuriu cu un punct negru mic care tulbura acel ocean de culoare, îi simţeam mirosul pielii amestecat cu miresme dulcegi de tabac, îi simţeam buzele mângâindu-le pe ale mele, rostindu-mi poveşti mute. Îi simţeam nasul cum mă adulmecă, simţeam că mă simte… Atunci i-am luat măinile într-ale mele. Erau atât de frumoase. Perfecte. Totdeauna m-au fascinat. Şi acum mi-e dor să le văd. Oare se observă anii care au trecut peste ele? Oare mai ţin minte că mă atingeau într-o noapte de vară?

El a rămas undeva în mintea mea; acest tablou pe care mi l-am amintit cu câteva zile în urmă. Îi ţin minte mâinile, vreau să le ţin minte. Şi acum îmi dau seamă că de fapt toţi bărbaţii care mi-au plăcut cu adevărat vreodată aveau mâinile, palmele frumoase. Chiar şi EL, de care mă bucur în fiecare zi, alături de care mă simt un tot, care miroase a fericire şi a somn…

Am să scriu aici pentru că pe blogul “oficial” nu pot. Nu pot să fiu atât de sinceră, atât de cinică, nu pot să fiu EU. Am fost EU cu puţine persoane în viaţa mea, le pot număra pe degetele de la o singură mână.

Dacă stau să mă analizez am devenit o rea. De când am venit la Bucureşti sufletul meu s-a înasprit şi s-a urâţit. Acuma încerc să-l şterg de praf şi să-l fac să strălucească din nou. Doresc ca aici să mă eliberez de toate frustrările, fricile, invidiile, de tot. Şi voi puteţi citi tot ce se întâmplă în sufletul meu. Necenzurat. Pentru că mă protejează anonimatul. Şi poftesc pe oricine să mă întrebe orice, să mă judece,  să-şi spună părerea. Pentru că e binevenită. Pentru că mă ajută să mă dezvolt mai departe.

E bine să fiu EU măcar din când în când. Simt că-mi fac curăţenie în interiorul capului, mă simt mai uşoară….