Îmi amintesc şi acum, după aproape 8 ani, noaptea aceea caldă de vară. În depărtare se auzeau greierii, sunteul meu magic şi preferat, iar vântul lin ne aducea parfumul verii. Era chiar în faţa mea, îi vedeam ochii de-un verde azuriu cu un punct negru mic care tulbura acel ocean de culoare, îi simţeam mirosul pielii amestecat cu miresme dulcegi de tabac, îi simţeam buzele mângâindu-le pe ale mele, rostindu-mi poveşti mute. Îi simţeam nasul cum mă adulmecă, simţeam că mă simte… Atunci i-am luat măinile într-ale mele. Erau atât de frumoase. Perfecte. Totdeauna m-au fascinat. Şi acum mi-e dor să le văd. Oare se observă anii care au trecut peste ele? Oare mai ţin minte că mă atingeau într-o noapte de vară?

El a rămas undeva în mintea mea; acest tablou pe care mi l-am amintit cu câteva zile în urmă. Îi ţin minte mâinile, vreau să le ţin minte. Şi acum îmi dau seamă că de fapt toţi bărbaţii care mi-au plăcut cu adevărat vreodată aveau mâinile, palmele frumoase. Chiar şi EL, de care mă bucur în fiecare zi, alături de care mă simt un tot, care miroase a fericire şi a somn…